Echilibru

Se stie deja ca scopul vietii pentru cei mai multi dintre noi este gasirea echilibrului, orice ar insemna asta pentru fiecare persoana in parte.
In general se pune accent pe viata de familie si cariera, sau bani si implinire personala, sau...etc.
Ce se pierde insa din vedere este ce suntem dispusi sa facem pentru a ajunge acolo? Ne bazam pe ceilalti sa ne ajute cu o parte a ecuatiei sau totul depinde de noi si la ce suntem dispusi sa renuntam sau pana unde suntem dispusi sa mergem ca sa ajungem acolo?
Spre exemplu, in familia mea, tata are echilibrul dorit: el aduce banii in casa, mama se ocupa de copii si intretinerea casei. Dar daca stam sa disecam situatia si sa luam in calcul cel mai negru scenariu, daca mama nu ar mai fi, echilibrul ar disparea cat ai bate din palme, pentru ca nu tata a ajutat la atingerea lui, el este doar o parte a ecuatiei.
Ce vreau sa punctez este ca fiecare se plange mai mult sau mai putin de viata pe care o are si ca nu are toate sansele de partea lui/ei pentru a reusi in tot ceea ce isi propune si a ajunge la acel echilibru. Nu neg, uneori e bine sa te plangi, te ajuta sa iti evaluezi situatia, important este ce faci dupa ce iti trece? Faci ceva sau te-ai racorit si mergi mai departe ca inainte, asteptand urmatorul punct jos al energiei psihice, cand iar te vei plange si...same old shit.
Eu insa am realizat ca orice lucru care nu ne convine este un semnal de alarma asupra persoanei noastre: de ce nu ne convine, daca s-ar rezolva, ne-am simti mai bine personal sau doar ni s-ar satisface o nevoie de moment, asteptand urmatorul...rasfat?
Este foarte important sa aflam de la noi insine care nevoie sau cerinta pe care o avem ne ajuta cu adevarat sa evoluam si care ne ajuta doar sa pastram nivelul de confort atins si odata stabilit acest aspect, trebuie sa actionam in directia care ne va ajuta cu adevarat.
Este greu, mai ales cand din afara ni se stabilesc tot felul de nevoi artificiale, corporatiste (iubesc cuvantul asta, pentru mine reprezinta tot ce este mai negativ in societatea super tehnologizata care am ajuns), dar important este sa ajungem la acest nivel de constientizare pentru a putea avea o baza pentru ACTIUNE.

Revenind la echilibru, in cadrul unei relatii, este foarte important de vazut daca nivelul spre care aspira partenerul este similar cu al nostru. Daca da, foarte bine, munciti in comun, daca nu, si asta e bine atata vreme cat nu considerati ca ar fi un impediment pentru voi. Poate fi si rau, cat timp echilibrul celuilalt va impiedica sa ajungeti la propriul echilibru.
Ca tot vorbeam in urma cu cateva posturi despre schimbarea prin care am trecut, am ajuns la concluzia ca o relatie va fi perfecta daca nu depinzi de celalalt, ci il iubesti si respecti pentru cine este si ceea ce vrea, nu pentru ca este o parte a echilibrului catre care tanjesti.
Nivelul optim de intelegere intr-un cuplu cred ca poate fi atins cand fiecare are echilibrul dorit, pe care l-a atins 'pe cont propriu'. Aceasta conditie este absolut necesara din punctul meu de vedere pentru o mai buna comunicare si intelegere. Cand tu esti impacat si fericit cu tine, vei putea sa te bucuri neconditionat de prezenta celuilalt, sa il intelegi si sa il ajuti la nevoie.
Intrebari care se ridica si la care nu voi raspunde acum ar putea fi: dar daca tu ai atins acest nivel dar partenerul nu? Daca nici macar nu simte nevoia sa schimbe ceva, dar simte frustrarile provenite din...independenta ta?

Reprosurile intervin in clipa in care aportul celuilalt la echilibrul dorit de tine nu este indeajuns. Eterna fraza: cat dai si cat primesti. Ce se pierde din vedere este ca fiecare tinde catre un alt fel de echilibru. Nu este vina celuilalt ca tu ai investit poate prea mult pentru ceva la care in mod normal ar fi trebuit sa ajungi singur/a, pentru ca apoi sa impartasesti cu partenerul nivelul atins.
Oamenii multumiti de sine si impliniti sunt mai capabili sa ofere fara sa simta ca rup din ei,ca fac compromisuri, fata cei care nu mai evolueaza si sunt intr-o zona temporara de confort.
Cand te intelegi pe tine si ceea ce esti, cand ai atins nivelul optim al personalitatii tale, atunci poti spune ca ii poti intelege pe ceilalti si accepta asa cum sunt.

Nu poti pretinde mereu de la ceilalti sa te ajute cu elementele lipsa pe care nu esti in stare sa le dezvolti.
Totul depinde de tine, pentru ca tu esti o entitate in aceasta lume, ai propria energie calauzitoare. Ca traim in societate este altceva, asta cred ca este principalul motiv pentru care cei mai multi dintre noi sunt nefericiti. Traind mereu si tanjind dupa compania altora, ne pierdem pe noi insine din vedere si astfel creierul nostru, caruia ii plac automatizarile, cu greu va fi capabil sa se reintoarca la 'origine', adica la el insusi, pentru a isi desavarsi...perfectiunea.

M-am lungit, recunosc, dar este un subiect care ma intereseaza enorm si stiu ca numai astfel voi ajunge sa fiu cu adevarat multumita de mine, descoperindu-ma.