PsyRadio

psyradio * fm - Small A1

marți, 31 martie 2009

Am simtit-o

Ca tot am postat acum ceva timp despre cum bolnavii au parte de tratament preferential in societate, m-am gandit sa scriu si despre cum eu insami am simtit acest lucru cu ocazia accidentului avut acum 3 saptamani.
Intr-adevar, asa e, oamenii chiar nu au mari pretentii de la tine cand esti bolnav, iti suporta cu stoicism cerintele de om sclifosit, care sufera de...ceva, orice....sunt acolo cand ii strigi, etc.
Au fost 4 saptamani de liniste si...de ce nu, libertate (doar ca am nu am putut iesi din casa :))) Asta a fost ghinionul meu, dar chiar si asa, am simtit diferenta.
Totusi, ca sa nu abat asupra mea un ghinion si mai mare spunand aceste lucruri, poate ca piciorul in gips nu se poate numi boala si am fost norocoasa (am simtit diferenta cu minim de risc si aici ma refer la faptul ca puteam sa sufar de ceva...mult mai grav si dureros)

Dar de vineri vor reincepe cerintele societatii, indatoririle de serviciu, umblatul pe la administratiile financiare, etc....

Ideea e ca .... I don't know what's good for me anymore :)

duminică, 22 martie 2009

Credinta copiilor in schimbare

Se spune ca atunci cand te rogi, trebuie sa si crezi in indeplinirea dorintei pentru a obtine efectul dorit.
Asa s-a adunat si un grup de oameni intr-o biserica pe vreme de seceta, ca sa se roage lui Dumnezeu pentru ploaie. Intr-un final au iesit afara si...a inceput sa ploua.
Ideea e ca singura persoana din tot grupul care avea la ea o umbrela (semn ca intr-adevar credea si spera ca o sa ploua dupa rugaciune), era o fetita.

vineri, 20 martie 2009

Super replica

Tocmai ma uit la filmul Code 46 si ca sa nu uit, trebuie neaparat sa postez un schimb de replici care mie mi se pare genul ala...dugh!!! dar la modul revelator:

Ea: Is this your kid?
El: Yes
Ea: I bet he is special
El: Yes, he is very special
Ea: Yeah, Everybody's kid is special, it makes you wonder where these ordinary adults came from!


:))) Nice, hugh?

miercuri, 18 martie 2009

A fi sau a nu fi bolnav?

Tocmai am vazut un film avand ca tema baiatul sarac dar nonconformist, spontan, clasa a 12-a, care reuseste sa o faca pe cea mai populara tipa din liceu sa se indragosteasca de el si sa-si schimbe tot sitemul de valori. Pana aici toate bune si frumoase, dar s-a dovedit ca tot nonconformismul si nepasarea tipului se datora bolii pe care o avea si anume cancer in faza aproape terminala (zic aproape pentru ca nah, la final moare).
Intrebarea care mi-a venit in minte este: de ce doar persoanele cu boli mortale, in faza terminala, ajung sa fie liberi? De ce inainte nu erau asa sau de ce nu putem fi toti asa?
Oare e mai bine sa traiesti putin si bine sau mult si degeaba?
Nici eu nu stiu sa pretuiesc fiecare secunda din viata mea si regret asta....
De ce mai toate filmele cu o astfel de tematica trebuie sa puna sub umbra bolii un astfel de comportament, de ce nu isi permit sa nasca un personaj original pur si simplu????
De parca ar fi o boala in sine sa nu te supui societatii, sa fii altfel decat ceilalti.....dar deh, suntem mai rabdatori cu cei pe moarte ca oricum n-o sa mai fie mult printre noi sa cauzeze probleme, sa puna la indoiala sistemul de inrobire in masa!!! Cine are norocul sa-i intalneasca, bravo lor...dar de obicei doar tipa din film are ceva de invatat din asta...in real life, I don't know...
De ce cand ii vedem pentru prima oara spunem: wow, ce persoana super tare, mi-ar fi placut sa fiu si eu asa! si de ce cand aflam de fapt ca sunt bolnavi spunem: aaa, saracul de el?
De ce nu il mai privim ca pe persoana originala si spontana de pana atunci si ne rezumam la a ne parea rau pentru el?

In fine, daca exista contra-exemple, feel free to slap me :)

luni, 16 martie 2009

The happening

Saptamana trecuta, mai exact pe 7 martie, ora 02,30 spre 03,00 am avut ocazia sa testez forta body-guarzilor din Club Goblin si sa fac o plimbare cu smurdul :) Lucrurile s-au intamplat cam asa:
Intr-un avant frenetic de a dansa pe o piesa Jungle, rotula mea s-a revoltat si si-a intors spatele la mine, mai exact, s-a luxat la modul grav.

Cum acest eveniment m-a prins total pe nepregatite, reactiile mele s-au rezumat la a ma vaita de durere si a astepta cuminte ambulanta pe un scaun la intrare, sub privirile persoanelor cu care eram in club si a celor care continuau sa vina sa-l populeze. Nu-mi pasa prea mult pentru ca berile pe care le bausem inainte m-au ajutat sa par foarte relaxata si sa nu-mi pese ca acum ma stie toata lumea :)

So.....a venit ambulanta, m-au pus pe targa si hai la spital. Pacat de starea mea, nu m-am bucurat pe cat ar fi trebuit de aceasta mini excursie :) Am poze insa, pentru cei interesati.
Astfel, ajungem si la camera de garda, sunt postata cu targa cu tot in fata receptiei, pentru a-mi spune datele la ghiseu, unei doamne profund cuprinse de ora tarzie, intr-un acces de plictiseala si furie mocnita. In fine, nu s-a luat de mine, dar am reusit sa ii inteleg starea din prisma modului cum se purta cu...oricine intra in vb cu ea, neintrebat.

Ma duc la radiografie, unde o alta cucoana imi spunea cum sa stau (ca mi-a facut 2 poze). Era draguta...la fata :) dar la fel de cuprinsa de ceea ce am numit sindromul doctorului din filmul 'Moartea d-lui Lazarescu' adica lipsa de chef, raspunsuri sarcastice, importanta mare in fata asistentilor.

Ma reintorc la doctorul de garda la ortopedie unde se ia decizia de a-mi pune piciorul in gips pentru lunga perioada de 4 saptamani :(((
Dar, am o scapare, datorita faptului ca genunchiul era super umflat cand m-au 'impachetat', mi-a spus sa mai trec pe la el dupa 2 saptamani ca sa-mi scoata gipsul vechi, ce va deveni larg si sa-mi puna unul nou....sincer, o sa incerc sa-l conving sa ma lase asa, naturelle, cu promisiunea ca o sa fiu fata cuminte :)

Acum se pune problema cum ajungem acasa intr-o astfel de stare si datorita aviditatii pentru un castig cat de mic, asistentii conving un sofer de ambulanta sa ma conduca, ca si asa stau aproape de Municipal. In fine, ii dam soferului 15 lei, ca atat mai aveam la noi si a plecat foarte multumit.

Aici intervine iubitul meu Cosmin, care a fost cu mine in toata aceasta perioada dar pe care nu l-am mentionat deloc pana acum deoarece are un rol mai special in povestire.
Pe langa sustinerea oferita de la inceputul pataniei si pana am ajuns acasa, m-a lasat sa-l bat ca sa uit de durere, mi-a carat hainele, a avut grija sa nu ma pierd prin spital, m-a dezbracat, m-a imbracat, m-a carat in spate pe scari pana acasa, a avut grija sa stau confortabil si a dormit linistit langa mine 2 ore, pana s-a luminat de zi, cand s-a trezit toata familia, ca sa ma 'felicite' pentru noua achizitie care imi acopera tot piciorul.

Si iata ca au trecut 10 zile de atunci. Am invatat sa-mi fac singura injectie in burta, ceea ce e un mare castig pentru mine, pe langa multele filme vazute in aceasta vacanta nedorita :)

Intrebare existentiala :)

Deoarece de 10 zile stau in casa si mai exact in pat datorita unui accident pe care il voi povesti intr-o postare viitoare, imi vin in minte tot felul de intrebari filosofice, printre care:
Te-ai supara la fel de tare daca prietenul/sotul sau prietena/sotia te-ar insela cu un barbat respectiv femeie fata de clipa cand ai afla ca te-a inselat cu cineva de acelasi sex cu tine?
Ma gandesc ca daca in viata partenerului tau a avut loc o astfel de schimbare radicala, criteriile de selectie a viitorului partener nu mai sunt aceleasi, nu mai tin de tine sa-l faci sa se razgandeasca (poate doar o operatie de schimbare de sex :)))) si prin urmare nici supararea nu ar trebui sa aiba in vedere aceleasi criterii cand se produce, nu? Adica pur si simplu te vei gandi: ah, deci asa :(((, nu: a, nesimtitule, nenorocitule, cum ai putut sa-mi faci asta, ce are ea si eu nu am?

Corect, nu?

PS: desi exemplul meu este predominant la genul masculin, acesta poate fi cu usurinta atribuit si celui feminin.